Am modificat articolul ultima data pe: 18.02.20

 

Unul dintre cele mai vechi instrumente muzicale din lume, flautul a evoluat de-a lungul secolelor practic odata si in pas cu ideea de muzica. Pentru cititorii nostri interesati de schimbarile suferite de acest instrument din cele mai vechi timpuri si pana astazi, le-am grupat cronologic in functie de principalele epoci istorice si artistice.

 

Nu de putine ori ne intrebam, ascultand sunetele ludice produse de flaut, mai ales datorita asocierii cu elementele mitologice ale partiturilor compuse in mod special pentru acest instrument, cand, cum, unde si de ce a aparut, precum si cum a ajuns de la obiectul empiric de acum cateva zeci de mii de ani la cel elegant de astazi. Va oferim noi cateva raspunsuri la aceste intrebari.

 

Preistorie si Antichitate

Descoperiri arheologice care sunt asociate unor forme de flaut din os, cu sau fara orificii, dateaza inca din paleolitic. Cele mai vechi astfel de vestigii se inscriu cronologic cam de la 20000 i. Hr. si provin din Pirinei.

Pe la 2700 i. Hr., chinezii cunosteau deja mai multe variante al instrumentului: flautul drept, syrinx-ul cu cinci tevi si o forma de flaut transversal cu orificiul pentru suflat aproape central. Egiptenii foloseau forme de flaut drept si flaut oblic asemanatoare cavalului romanesc. Mesopotamienii, evreii, persii, etruscii cantau la astfel de instrumente.

In cazul populatiilor orientale, flautul pare sa fi fost folosit in special pentru ceremoniile sacre, oficiale si cinegetice, sunetele sale fiind asociate unor atribute magico-religioase sau razboinice. Grecii si romanii preferau muzica pentru ceremoniile private, civile, deci pur si simplu pentru placerea auditiei.

 

Evul Mediu si Renasterea

Crestinismul si prabusirea civilizatiei clasice au adus un regres in domeniul muzical. Abia in secolul al XII-lea a reaparut o forma de flaut, asemanatoare cu piccolo contemporan, in Bizant, fiind apoi preluat in Europa Centrala si Apuseana.

Instrumentistii medievali – fistulatores – stradali sau cei acceptati in cercurile burgheziei urbane cantau la un flaut cilindric, asociat adesea cu tamburina.  Flautul transversal se numea si “flaut german”, deoarece s-a raspandit mai intai in statele germane.

In perioada Renasterii, tipologia instrumentelor muzicale s-a diversificat, in primul rand datorita marilor lutieri (Amati, Stradivarius etc.). Desi tonalitatea plina, dar suava a flautului se potrivea de minune cu majoritatea instrumentelor epocii, el nu s-a bucurat de popularitate pana in secolul al XIX-lea.

Structura instrumentului determina, in primul rand, falsitatea notelor. Orificiile, deloc numeroase, erau amplasate astfel incat sa fie mai usor accesibile, si nu acolo unde sunetele ar fi fost cel mai precis redate.

 

Baroc si Clasicism

Timp de mai bine de doua secole (1600-1810), calitatea sunetului redat de flaut a fost imbunatatita prin eforturile constante ale fabricantilor de instrumente muzicale, dar si ale muzicienilor. Primele transformari consistente au aparut abia in prima jumatate a secolului al XVIII-lea si s-au datorat familiei Hottetterre. 

Jacques-Martin Hottettere (1674-1763) a fost un pionier al flautului. Muzician renumit al vremii, dupa ce a activat in Italia, primind supranumele de “Romanul”, a fost angajat in orchestra Lui Ludovic al XIV-lea pe post de flautist. A compus piese pentru acest instrument, a realizat o metoda de invatare si de interpretare, dar, nu in ultimul rand, a modificat radical structura flautului.

El a schimbat forma tubului, pentru a-i imprima o calitate mai buna a sunetului si a “descompus” obiectul in trei bucati: capul, cu mustiucul de suflat, corpul – cilindru cu majoritatea orificiilor – si partea inferioara, pe care se mai aflau cateva orificii. Noul instrument s-a raspandit rapid pe continent.

Pentru a raspunde la problemele de intonatie, flautului i s-au adaugat treptat noi clape: mai intai un sol diez, apoi un fa si un si bemol. Johann Joachim Quantz (1697-1773) a functionat ca flautist, profesor de flaut si compozitor la curtea lui Frederich cel Mare, insusi imparatul fiind elevul sau. Quantz este autorul unul manual de interpretare la flautul transversal si al unei inovatii tehnice: introducerea tastei D diez.

Johann George Tromlitz (1725-1805), membru al orchestrei din Leipzig, scrie un adevarat tratat cu privire la flaut. Este inventatorul unui model de instrument care ii poarta numele, care are o tasta pentru C’’, F si B bemol.

Ca dovada a cresterii popularitatii instrumentului in aceasta perioada stau dovada concertele pentru flaut si orchestra ale lui Mozart, sonatele pentru flaut si orchestra ale lui Haydn sau partiturile pentru flaut ale lui François Devienne.

 

Secolul al XIX-lea

Activitatea bijutierului bavarez Theobald Boehm (1794-1881) marcheaza perioada cand a fost realizat primul flaut modern, in forma pe care o ascultam femecati si astazi. In atelierul sau de la Munchen, Boehm a construit un instrument din metal, pentru a obtine un ton mai clar. De asemenea, a inovat un sistem mecanic folosit si in zilele noastre: cautand cea mai buna dimensiune si cea mai buna amplasare pentru fiecare orificiu, adaptand clapele pentru simplificarea digitatiei.

Flautul transversal se remarca acum prin calitatea sunetului si printr-o tehnica de cantat simpla. Instrumentul lui Boehm a fost rapid adaptat in Franta, de catre Louis Lot si Vincent Hypolite Godfroy, deveniti furnizori ai Conservatorului din Paris, apoi, pe aceasta filiera, in Statele Unite. In 1869, Lot fabrica pentru Jean Remusat un flaut din aur.

Secolul XX

In a doua jumatate a veacului trecut, cea mai importanta figura pentru evolutia flautului a fost Albert Cooper, care a redimensionat modelul utilizat pana in 1950 si a modificat stilul de taiere a mustiucului. Inovatiile introduse de Cooper au fost adoptate curand de producatorii din America si din Japonia, acum singurele tari cu industrii viabile de fabricare a flautului.

Incepand cu anii ‘70 s-au produs unele schimbari de design care au vizat adoptarea instrumentului la noi stiluri muzicale. In 1989 a aparut flaut cu sfert de ton, inventat de Pierre-Yves Artaud si Daniel Kientzy, de la Institutul de Cercetare si Coordonare in Acustica/Muzica din Paris.

Instrumentul are o clapa suplimentara amplasata pe segmentul superior, care permite, atunci cand este deschisa, trecerea aerului. Flautistii pot interpreta astfel partiturile contemporane mult mai usor si mai precis decat inainte.

 

Viitor

Istoria flautului se scrie inca, astfel incat evolutiile moderne vor schimba cel mai probabil, din nou, instrumentul, pentru redarea unor anumite tipuri de muzica si pentru introducerea elementelor electronice in partiturile pentru flaut. 

 

Lasa un comentariu

avatar
  Aboneaza-te  
Anunta despre
1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (2 votes, average: 5.00 out of 5)
Loading...