Am modificat articolul ultima data pe: 02.07.20

 

Cine nu iubeste mandolina, dupa ce o cunoaste? De la Jack White la Bill Monroe, mandolina a fost intotdeauna o modalitate excelenta de a adauga acel parfum de istorie melodiei tale. Ei bine, daca esti la vanatoare de informatii despre instrument, ai ajuns la locul potrivit. Acest articol iti va oferi tot ce trebuie sa stii pentru inceput despre cine a fost, cine este, ce face si ce poate face o mandolina.

 

Reprezentant nerecunoscut al familiei de coarde smulse, mandolina arata un caracter puternic, tradandu-si originile mediteraneene. Indiferent daca esti un chitarist in cautare de senzatii noi, sau un muzician incepator atras de acest instrument, iti oferim cateva informatii mai mult sau mai putin stiute despre mandolina.

 

Definitia instrumentului

Mandolina – originara din Italia – este un instrument cu coarde ciupite, din familia chitarelor; din punct de vedere estetic si tehnic, este aproape de lauta, dar, spre deosebire de teorba, considerata drept „o lauta mare”, mandolina este mai mica decat aceasta.

 

Etimologia numelui

In secolul al XV-lea, au aparut doi termeni care desemnau instrumente ale familiei lautelor: mandore in franceza si mandola in italiana. Aceste cuvinte deriva din termenul mandorla, care desemneaza migdalele in italiana, relatia dintre forma fructului si cea a instrumentului fiind evidenta.

In secolul al XVII-lea apare termenul de mandolino, diminutiv al mandolei, care indica de atunci mandolina actuala, un instrument mic cu patru coarde duble de metal, la care se canta cu un plectru si care era folosit pentru a face frumoasele tinere sa iasa suspinand la balcon.

Pentru curiosi, se va remarca faptul ca mandorla va da si termenul de mandorle, care desemneaza intersectia a doua cercuri in care se obisnuieste imprimarea imaginii lui Hristos intr-o serie de reprezentari pictate sau sculptate.

 

Scurt istoric

Mandolina este un instrument cu coarde cu plectru; plectrul era deja cunoscut in Grecia antica, de vreme ce coardele lirei si ale cytharei erau vibrate cu un obiect din lemn sau fildes: plektron.

In Europa sfarsitului secolului al XIII-lea, „chitara” (sau „guisterne”, „guiterre”, „guitarre”, „quitarre”, „quitaire”) coexista cu lauta. Aceste doua instrumente sunt probabil de origine arabo-musulmana. De dimensiuni reduse, la chitara se canta cu o pana de pasare ca plectru, iar puntea sa era lipita de placa acustica. Pietrobono del Chitarino (Pietrobono de Burzellis, 1417? -1497), atasat la curtea din Ferrara, este unul dintre cei mai cunoscuti virtuozi ai lautei si ai chitarei, care va fi in curand inlocuit de chitara renascentista. O varianta a acestui instrument, mandore (sau mandorre), a devenit foarte populara in Franta la mijlocul secolului al XVI-lea in muzica seculara. Putine partituri s-au pastrat: totusi, cele ale lui Francois de Chancy, sau a lui Sieur Chancy (Paris, 1629) sunt disponibile.

Mandolul (mandola sau mandolino) ia avant cu barocul italian. Utilizata pentru prima data ca instrument de invatare, aceasta mandolina lombarda a aparut curand in piese majore – cum ar fi concertele lui Antonio Vivaldi, sonatele pentru mandolina si ca arie de opera.

In jurul anului 1750, s-a nascut mandolina napolitana cu patru coarde duble din bronz si intestine, acordate de la acut pana la bas in formula mi, re, re, si, la care se canta initial cu o pana de strut, iar mai tarziu cu un plectru din scoarta sau material sintetic.

Gratie evolutiei viorii, datorata marilor lutieri italieni precum Vinacchi si Calace la Napoli, Embergher Luigi si Cerrone la Roma, a atelierelor Amati, Guarnieri si Stradivarius din Cremona si ca urmare a cerintelor unor muzicieni virtuozi, mandolina va experimenta si ea un succes considerabil. Artisti itineranti se stabilesc in Franta, in Anglia, in Germania, traind din concerte, lectii si, de asemenea, din protectia mecenatilor instariti. Acesti maestri muzicali isi interpreteaza compozitiile si publica metode de mandolina. Astfel, s-au gasit in cateva biblioteci europene cateva sute de partituri.

Compozitori clasici au scris pentru mandolina, precum Haendel, Vivaldi, Hasse, Guiliano, Hummel, Mozart, Beethoven, Verdi, dar si contemporani: Schonberg, Stravinsky, Boulez, Mahler, Behrend, Stark, Konietzny, Munier, Nakano, Ambrosius, Kuwahara.

Caracteristicile mandolinei „moderne” au fost stabilite la mijlocul secolului al XVIII-lea. La Paris, instrumentul a fost foarte popular intre 1760 si 1789. In Italia, mandolina napolitana – care era acordata ca o vioara – a fost imbunatatita la sfarsitul secolului al XIX-lea. Seturile de instrumente cu plectru sunt, prin urmare, foarte populare.

Mandolina a devenit, de asemenea, un instrument tipic al bluegrass-ului american (intr-o versiune cu un corp plat) si cunoaste multe variante, cum ar fi bandola din Columbia sau bandolim, inca folosit in orchestrele choro din Brazilia.

 

Tipuri principale

Mandolina include mai multe categorii, de la cele mai acute la cele mai grave: soprana, viola, tenorul (sau mandolus) si basul (sau mandoloncello).

Pe de alta parte, exista diferite modele, fiecare asemanandu-se cu o regiune italiana si producand propriul sunet: mandolina napolitana, cea mai raspandita, al carei repertoriu variaza de la clasic la folclor; mandolina milaneza, cu 6 coarde duble, din intestine sau metal, care se poate adapta usor si este potrivita pentru un repertoriu larg; mandolina genoveza, cu 5 – 6 corzi; mandolina bluegrass, cu un aspect foarte diferit, cu partea din spate care nu este rotunjita, ci arcuita, fata asimetrica, manerul mai lung si rozeta inlocuita de orificii acustice ca de vioara; banjolina, a carei carcasa din  piele intinsa face posibila producerea de sunete similare cu cele ale banjo-ului; mandolina electrica, in cazul careia sunetul este amplificat folosind microfoane, ca la o chitara electrica etc.

 

Partile instrumentului

In alcatuirea mandolinei intra cateva elemente dictincte: o cutie de rezonanta in forma de para si un fund rotunjit format din „benzi”; un orificiu acustic in forma de rozeta ovala (sau in forma de migdale sau „mandorle”, de unde si numele de mandolina); 4 coarde duble metalice, acordate ca la o vioara; un maner scurt si ingust; o lungime totala de aproximativ 60 cm. Aceste caracteristici variaza, insa, in functie de tipul de mandolina.

Coardele dublate pentru fiecare nota iti permit sa adaugi un „tremolo” foarte rapid, caracteristic mandolinei. Concertele de mandolina ale lui Vivaldi sunt cel mai cunoscut exemplu in acest sens.

 

Genuri muzicale

Poti canti la mandolina toate stilurile muzicale. Au fost inregistrate, chiar de acelasi artist, mai multe discuri dedicate muzicii lui Vivaldi si barocului, dar si muzica romantica sau clasica, precum si rock sau rap. 

Clisee 

Cel mai cunoscut cliseu, trebuie sa recunosti, este cel al omului care isi declara amorul sub balconul frumoasei in timp ce este acompaniat de mandolina (care canta serenada). De fapt, nu este chiar asa. In viata reala, nu este tocmai Romeo care canta la mandolina, dar va plati serenadieri, mandolinisti sau chitaristi pentru ca ei sa mearga sa cante melodia favorita a frumosului chip ascuns dupa perdele. Si, desigur, a doua zi, toata mica lume stramta este constienta de faptul ca Romeo este indragostit de Julieta.

 

Aboneaza-te
Anunta despre
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments