
Vioara a fost si este un instrument foarte indragit de compozitori, care i-au dedicat numeroase partituri solistice, fiind multe concerte celebre ce merita ascultate. Mai jos, ai cateva recomandari, lucrari care si-au confirmat de-a lungul timpului valoarea inestimabila, care iti vor oferi momente de mare incarcatura emotionala.
De sute de ani vioara este in centrul atentiei, fiind un instrument de baza intr-o orchestra, dar si solist, si auditiile, fie intr-o sala de concert, fie acasa, iti vor umple sufletul de emotie si iti vor oferi trairi de exceptie. In continuare, iti prezint cateva variante celebre, pe care iti recomandam sa le asculti in diferite interpretari pentru a vedea cu ce violonist rezonezi cel mai bine.
Contents
- Wolfgang Amadeus Mozart – Concertul pentru vioara nr. 3, in G major:
- Ludwig van Beethoven – Concertul pentru vioara in Re major, Op. 61:
- Piotr Ilici Ceaikovski – Concertul pentru vioara in Re major, Op. 53:
- Johannes Brahms – Concertul pentru vioara in D major, Op. 77:
- Felix Mendelssohn Bartholdy – Concertul pentru vioara in Mi minor, Op. 64:
- Jean Sibelius – Concertul pentru vioara in Re minor, Op. 47:
- Antonin Dvorak – Concertul pentru vioara La minor, Op. 53:
- Samuel Barber – Concertul pentru vioara, Op. 14:
Wolfgang Amadeus Mozart – Concertul pentru vioara nr. 3, in G major:
A fost compus de marele compozitor la varsta de 19 ani, in 1775. Piesa este impartita in trei parti: Allegro – un dialog vesel si vioi dintre vioara si orchestra, ce experimenteaza in mai multe chei, avand o structura ciclica, incepe in G major cu orchestra si se incheie in G major; Adagio – este in cheia dominianta a lui D major, si pe parcursul partii vioara reia anumite pasaje ale orchestrei pe care le canta cu o octava mai sus, ca intr-un dans; Rondeau – care incepe si se incheie in G major, cu un final lent in care parca isi ia ramas bun.
Este considerat cel mai bun concert din cele 5 pentru vioara compuse de Mozart.
Ludwig van Beethoven – Concertul pentru vioara in Re major, Op. 61:
Compus in 1806, a fost prima data interpretat de un mare violonist al vremii si anume Franz Clement. Desi nu a avut mare succes la aparitie, lucrarea este redescoperita in 1844, devenind de atunci unul dintre cele mai indragite si ascultate concerte pentru vioara.
Are o structura traditionala de concert, in trei parti: Allegro ma non troppo in Re major; Larghetto in Sol major; Rondo. Allegro in Re major si intr-o interpretare clasica dureaza aproximativ 45 de minute. Avand o structura libera multi solisti au adaugat cadente de-a lungul vremii, fiind o lucrare foarte apreciata si iubita de violonisti.
Piotr Ilici Ceaikovski – Concertul pentru vioara in Re major, Op. 53:
Des folosit ca si coloana sonora in filme sau in emisiuni TV, concertul lui Ceaikovski este unul dintre cele mai indragite, chiar daca este o lucrare dificila din punct de vedere tehnic.
A fost compusa in 1878, si are o forma traditionala cu trei parti, intre partea a doua si a treia nefiind pauza: Allegro moderato in Re major; Canzonetta. Andante in Sol minor si Finale: Allegro vivacissimo in Re major. Concertul imbina sensibilitatea romantismului si clasicismului, avand o mare incarcatura emotionala si multa caldura.
Johannes Brahms – Concertul pentru vioara in D major, Op. 77:
Scrisa initial ca si concert pentru pian, nemultumit de un adagio sarac, compozitorul transforma lucrarea intr-o inegalabila partitura pentru vioara.
A fost compusa in 1878 si este singurul concert pentru vioara a lui Brahms. Conceput intr-un model standart, rapid – lent – rapid, are prima parte (Allegro non troppo, D major) sub forma de sonata cu o dezvoltare a pasajelor viorii de mare finete; partea a doua (Adagio in F major) este din trei sectiuni; partea a treia (Allegro giocosa, ma non troppo vivace D major) este intr-o forma rotunda.
Cu un nivel de dificultate destul de ridicat, lucrarea cere abilitati deosebite interpretului folosind multe opriri, pasaje rapide si variatii ritmice.
Felix Mendelssohn Bartholdy – Concertul pentru vioara in Mi minor, Op. 64:
Este unul dintre cele mai interpretate concerte pentru vioara, care, desi respecta structura standard (rapid – lent – rapid), aduce unele inovatii precum debutul concertului cu solo-ul de vioara.
Compozitorul a lucrat la acest concert timp de sase ani, reusind sa-l finalizeze abia in 1845, cand a avut loc si premiera primita foarte bine inca de la inceput. Multi violonisti de seama, interpretand pe cele mai bune viori, au redat emotia acestei piese, conducand auditoriul intr-o calatorie romantica, fiecare putand sa-si puna amprenta, concertul fiind deosebit de ofertant.
Jean Sibelius – Concertul pentru vioara in Re minor, Op. 47:
Compus in 1904, singurul concert al lui Sibelius, este foarte apreciat de violonisti, avand un grad de dificultate tehnic ridicat, iar ultima parte (a treia) este considerata a fi una dintre cele mai complexe compozitii create pentru acest instrument.
La premiera concertul nu a avut succes, iar o larga recunoastere a capatat dupa 1991, cand descendentii compozitorului au permis inregistrarea si difuzarea concertului. Piesa, ce prezinta o cadenta extinsa pentru violonist, este foarte ofertanta si din acest motiv multi violonisti tineri accepta provocarea impusa de acest concert, rezultand interpretari diferite, cu cadente minunate ce cuceresc publicul.
Antonin Dvorak – Concertul pentru vioara La minor, Op. 53:
O adevarat bijuterie muzicala, compusa in 1879, indrazneata, care, desi respecta cele trei parti standard – Allegro ma non troppo, minor; Adagio ma non troppo, Fa major; Finale: Allegro jucoso ma non troppo, A major – cu primele doua parti intrepratunse, dupa un mijloc calm ajunge spre un final vesel si dansant.
Poate nu atat de des prezenta in salile de concerte precum ar trebui, este un concert iubit de violonisti si de public.
Samuel Barber – Concertul pentru vioara, Op. 14:
Un concert la care compozitorul a lucrat o intr-o perioada tumultoasa, in 1939, la inceperea celui de-al doilea razboi mondial. Conceputa in trei parti este o piesa calma si linistita, ce atinge inimile ascultatorilor.
Prima parte (Allegro) incepe direct cu un solo de vioara, avand mai mult caracterul unei sonate decat un concert, si propune o linie lirica, romantica; a doua parte (Andante) debuteaza cu un solo de oboi, iar vioara reia tema acestuia, dupa o introducere contrastanta; a treia parte (Presto in moto perpetuo) ce a dus la mari dispute initial, este un perpetuum mobil, ce scoate in evidenta caracterul plin de viata si stalucitor al viorii.
Este o piesa ce merita audiata si cu singuranta iti va produce placere si incantare, chiar daca nu esti mare amator de astfel de concerte.
Lasa un comentariu
0 Comentariu